După anunțata înregistrare a novacului afumat din Țara Bârsei, România va avea patru produse protejate la nivel european. Mult prea puțin pentru a 7-a țară ca mărime din UE și care vrea să facă din tradițiile sale un brand de țară. De ce suntem ultimii din Europa și la acest capitol și ce avantaje ne-ar aduce recunoașterea oficială a patrimoniului nostru gastronomic, ne spune Dana Tănase, director executiv al Asociației Române a Cărnii.
RO.aliment: În acest moment, România are trei produse recunoscute la nivel european, plus novacul afumat din Țara Bârsei începând cu 26 aprilie. Totuși România are cele mai puține produse înregistrate dintre toate statele-membre UE. Nu reușim să protejăm aceste produse la nivel european, ba mai mult unele dintre acestea ne-au fost luate de vecinii unguri.
Dana Tănase: Da, este perfect adevărat. La 10 ani de la integrarea în UE, România este codașă în ceea ce înseamnă înregistrarea produselor în schemele de calitate europene. Dacă la nivelul UE avem un număr de 1.200 de produse, produse care sunt înregistrate atât ca denumire de origine protejată, cât și ca indicație geografică sau specialitate tradițională, România în prezent așa cum bine ați precizat are trei produse mari și late: brânza de Ibănești, salamul de Sibiu si magiunul de Topoloveni. Acesta este viitorul. Pe de-o parte este o păstrare a tradițiilor culturale, acordarea de valoare adăugată produselor existe care și-au dovedit autenticitatea de-a lungul anilor și, nu în ultimul rând, este vorba despre o respectare a dreptului la identitatea intelectuală.
RO.a: Ce îi împiedică pe producătorii români să acceseze acest sistem de recunoaștere la nivel european?
D.T.: Nu știu dacă există ceva care îi împiedică. Cred că nu s-a făcut o promovare, nu s-a explicat pe înțelesul producătorilor. Trebuia explicat mai mult care sunt beneficiile pe care producătorii le pot avea în urma înregistrării produselor în sistemele de calitate europene. Nu trebuie să existe acea temere că în momentul în care eu am un produs înregistrat în unul din sisteme eu trebuie îmi aduc tușa mea personală pe care fiecare producător o are. Sigur, există niște constrângeri, dar aceste constrângeri sunt legate de caietul de sarcini în care sunt prezentate aspectele care trebuie întrunite de către produsele în cauză și care lasă loc și pentru acel caracter care diferențiază între un producător și altul. Ați văzut că salamul de Sibiu are un gust diferit de la un producător la altul.
RO.a: Care ar fi pe scurt diferențele dintre cele 3 sisteme de calitate la produs european?
D.T.: Cel mai dur dintre toate este denumirea de origine protejată. Spun asta pentru că denumirea de origine protejată implică în primul rând existența unui loc în care se face acel produs sau o anumită zonă, mai rar se pune problema la nivel național. Produsul trebuie făcut în anumite condiții, într-o zonă foarte bine delimitată, trebuie să existe anumite resurse umane care contribuie din zona respectivă și care aduc acest caracter al produsului tradițional precum și calitatea materiilor prime.
RO.a: Materiile prime trebuie să fie dintr-un anumit areal?
D.T.: Da, absolut, materiile prime trebuie să fie din arealul în care acel produs se face. Sunt unele excepții, dar bine delimitate. Nu poți să faci un produs din carne înregistrat ca denumire de origine protejată în care materia primă vine de pe tot teritoriul național. Trebuie să existe acest caracter, această specificitate. Avem apoi indicațiile geografice protejate la care o anumiă etapă din procesul tehnologic trebuie să se desfășoare în acea zonă protejată și foarte bine delimitată și prin care s-a dovedit că acel produs s-a făcut de-a lungul anilor acolo. Nu există aceste restricții vizavi de materia primă. Materia primă poate să vină și alte zone. Cea de-a treia este specialitatea tradițională garantată. Aceasta conferă caracterul tradițional, fie prin metoda folosită, fie prin materiile prime și auxiliare care sunt necesare elaborării produsului în cauză. De fapt, specialitățiile tradiționale garantate sunt varianta cea mai soft, să spun așa, care poate fi accesată de către producătorii români. Și în cazul lor există un caiet de sarcini care trebuie să fie întocmit, trebuie să facă dovada că acea rețetă este veche de 30 de ani și lucrurile pot demara mult mai ușor. Procedura este mult mai clar stabilită la nivelul UE. Vorbim despre grupuri de producători. Este necesar ca românii și producătorii din România să nu privească aceasta asociere ca pe ceva care nu îi ajută. Este în sprijinul lor și altfel nu se poate. În toată lumea civilizată există asociere pentru a intra mai ușor pe piețe, pentru a-și apăra interesele, pentru că în ultima instanță este vorba despre interesele producătorilor noștri.
RO.a: Noi avem în a doua categorie salamul de Sibiu și magiunul de Topoloveni, iar în prima categorie se află telemeaua de Ibănești. Specialități tradiționale garantate, nimic.
D.T.: La specialități naționale nu avem nimic. Dintre cele 100 de produse, primele trei țări care ar avea cel mai mare număr de produse sunt Italia, unde sunt înregistrate doar 2 specialități tradiționale înregistrate, majoritatea sunt denumire de origine protejată și indicații geografice, pe urmă ar fi Franța și Spania. Zilele trecute ungurii au înregistrat pogălcelele cu brânză ca a treia specialitate tradițională din Ungaria.
RO.a: Această specialitate tradițională ar putea să se potrivească pentru producătorii tradiționali?
D.T.: Cred că asta ar fi de dorit. În sensul acesta, la nivelul Asociației Române a Cărnii am avut o primă discuție cu membrii noștri în vederea identificării unor produse pe care să le putem înregistra ca specialități tradiționale garantate. Existența rețetelor consacrate de la MADR vine în sprijin și ar trebui folosite. De aceea ne-am gândit că un pontențial produs ar putea fi cabanosul. Cu toate că acest produs a fost înregistrat de către polonezi, în caietul de sarcini polonezii ne-au lăsat și nouă o portiță prin care menționează că un produs similar este făcut în România. Sigur, aici putem jongla. Cabanos în varianta poloneză se scrie cu K. Sunt mici diferențe, dar am putea încerca și cu acest produs. Rețeta există, are mai mult de 30 de ani. Trebuie văzut în ce măsura se vrea acest lucru, dar ar fi benefic pentru că creează valoare adăugată, se păstrează caracterul tradițional, face produsul mai ușor accesibil piețelor, în special acum când se pune accentul pe promovare. A avea un produs înregistrat într-unul dintre sistemele de calitate este un plus care te ajută și te scutește de foarte multe lucruri pe care le poți face în vederea promovării.
RO.a: Ați adus aminte de rețetele consacrate. Știu că atunci când a fost lansată această rețetă ea era cumva opozabilă produselor tradiționale. Se spunea că produsele tradiționale sunt pentru micii producători și produsele consacrate pentru industria alimentară. Știm că acum, cu noile reglementări, cei cu produsele tradiționale au o limită de producție lunară. În cazul sistemului european, specialitățile tradiționale garantate pot fi făcute atât de micii producători cât si de industria alimentară?
D.T.: Trebuie văzut exact despre ce este vorba. Sigur că nu poți să vii cu o specialitate tradițională pe sistemul de calitate europeană care se face în zeci de tone. Trebuie evaluat foarte bine ce înseamnă caracterul tradițional pentru că este voba aici și de factorul uman, este vorba și de materia primă care imprimă acest caracter tradițional. Este o rețetă care merge din generație în generație. Nu m-aș hazarda să spun că se poate face de marea industrie. Rămân la ideea că se poate face de producători mici și medii, dar foarte bine analizat de la caz la caz.
RO.a: Rețetele consacrate sunt de doi ani pe piață. A fost un impact la nivelul vânzărilor și, implicit, al imaginilor mezelurilor?
D.T.: Categoric da. Când ai această etichetă pe produs, cumpărătorul este curios să vadă despre ce este vorba și are mai multă încredere. În ultima vreme s-a pus tot mai mult accentual pe natural și tradițional, și ca atare consumul produselor care beneficiază de o rețetă consacrată este în creștere.
Tănase: Eu aș promova produsele sub brandul României, nu al UE
RO.a: Revenind la produsele recunoscute la nivel european, pătrund ele mai ușor pe piața comunitară? Ștefan Pădure spunea că el recomandă să trecem pe produsele de export steagul UE și nu pe cel al României, întrucât nu am investit atât de mult în imagine ca alte state.
D.T.: Eu aș merge pe brandul României. Facem noi parte din UE, dar noi trebuie să ne promovăm produsele noastre. În cazul salamului de Sibiu, reprezentanții asociației producătorilor de salam de Sibiu au o campanie de promovare în sensul acesta. Produsele românești sunt foarte puțin cunoscute. Trebuie promovat brandul românesc pentru că are acel „savoire faire” pe care numai noi știm să îl facem și care dă autenticitate produsului.
RO.a: Cât de mult afectează industria alimentară faptul că România nu are un brand de țară promovat la nivelul Uniunii Europene, pentru a putea exporta în afara comunităților românești din Franța, Italia, Spania?
D.T.: În clipa în care te gândești la promovarea unui produs pe piața externă, trebuie să aloci resurse financiare și resurse umane pentru acest scop. Influența prețului își spune cuvântul. Cred că autoritățile ar trebui să deruleze o campanie mai activă în vederea informării procesatorilor despre posibilitățile de promovare. De fiecare dată când am solicitat sprijinul Birourilor de Promovare Economică și Comercială din cadrul Ambasadelor României în lume am primit răspunsuri promte și oamenii s-au implicat. Din nefericire, o parte din personalul acestor Birouri a ieșit la pensie și nu a fost înlocuit, iar oamenii din Centrală sunt puțini. Cred că este rolul Guvernului să intervină, pentru că noi ca industrie avem nevoie de prezența consilierilor economici în ambasadele României.
RO.a: Produsele care obțin certificare europeană au și un preț mai mare la raft. Este acest un impediment pentru producător, având în vedere că românul se uită mai întâi la preț și nu are o putere de cumpărare foarte mare?
D.T.: Românul se uită la preț și corelează calitatea cu prețul din ce în ce mai mult. În clipa în care vezi un produs cuprins într-o schema de calitate, tentația este să îl cumperi, să vezi despre ce este vorba. Eu cred că este un avantaj să ai un produs înregistrat și un preț care să reflecte calitatea produsului.
Tănase: În scandalul dublului standard, unii producători au spus că este vorba de diferențe de gust între state. Și asta este realitatea
RO.a: Care este poziția ARC vis-à-vis de scandalul dublului standard? Suntem în fața unei înșelări a consumatorului?
D.T.: Categoric nu vorbim despre o înșelare a consumatorului. Ca să vorbim de așa ceva, ar trebuie să scrie una pe etichetă și în realitate să fie altceva. Acest scandal a mai fost acum câțiva ani, dar nu a avut aceeași amploare. Unii producători au spus că este vorba de diferențe de gust între state. Și asta este realitatea. În general, în vest, produsele din carne sunt mai fade. Noi, ca și cultură, ne apropiem mai mult de produsele din Germania. Ca să vedem dacă este diferență de calitate ar trebui ca produsul dintr-un stat să fie comparat cu același produs, din același lot dintr-un stat estic. Lucrul acesta este destul de complicat. Nu știu cum s-au făcut analizele, dar atâta timp cât pe etichetă este absolut tot înscris, nu putem vorbi de o fraudă.
RO.a: Putem vorbi atunci de o culpă morală, având în vedere că omul nu stă, neapărat, să citească etichetă în Spania și, apoi în România? Dacă vede că ambalajul este identic, îl cumpără? Iar prețul este, de obicei, la fel de mare.
D.T.: Este discutabil. Iar ajungem la informarea consumatorului. În general, trebuie să te uiți ce conține eticheta. Dar, produsele care au aceeași denumire, același ambalaj și sunt făcute sub aceeași marcă nu ar trebui să aibă diferențe de calitatea.
RO.a: În scandalul de presă declanșat de Ungaria, Cehia și Slovacia, România a părut, oarecum, stingheră. Daniel Botănoiu spunea că autoritățile de la București au făcut, la rândul lor, analizele, dar că nu consider că trebuie să ieșim în mass-media. Totuși, statele din jurul nostru au câștigat ca imagine în fața propriilor cetățeni. Avem de a face cu un scandal artificial?
D.T.: Da. Cred că este un scandal artificial, făcut de un grup de țări bine definit. Atâta timp cât la nivelul UE nu există o legislație foarte clară privind calitatea, pot exista diferențe privind cantitatea de sare, diferențe privind anumiți aditivi sau cantitatea de materii prime folosite. Dar, atâta timp cât toate acestea sunt trecute pe etichetă, nu au cum să fie trași la răspundere din punct de vedere legal.
RO.a: Legea 150. Faceți parte din Federația ProAgro care a susținut încă de la început această lege. Colegul dvs, Ioan Ladoși, spunea că în ultima formă propusă, „legea a fost castrată și nu mai prezintă avantaje pentru producători”. De ce parte a baricadei sunteți?
D.T.: Am avut o discuție la nivelul ProAgro și am ajuns la concluzia că partea de procesare ar trebui să nu se regăsească în acest act normativ. Procesatorul de carne să fie lăsat să își negocieze contractual cu retailul. Pentru colegii noștri din producție de carne este bine să rămână sub incidența legii și plata către ei să se facă mai devreme. Mai avem o categoria. Procesatorii de carne care fac carne preparată. Aici vorbim de produse perisabile, cu termen scurt de valabilitatea. Ideea noastră este aceea ca ei să fie incluși în lege și să beneficieze de o plată la 7 zile. Sunt încă discuții.
RO.a: Acel procent de 51% produse autohtone, înțeleg că va rămâne. Împiedică el negocierile cu UE?
D.T.: În primul rând trebuie să vedem ce înseamnă acest autohton, ce înseamnă produsul românesc, ce înseamnă produs în România. Sunt niște noțiuni care trebuie foarte bine delimitate, astfel încât să nu existe sincope pe piață. Altfel te trezești că faci un produs pe care nu mai știi în ce categorie să îl încadrezi. Rămâne de văzut care va fi cea mai bună variantă.
Sursa articolului: www.roaliment.ro